CAPITOLUL 82

Loialitatea – Partea a patra

 

Wei Wuxian s-a întors și s-a aruncat direct în piscina de sânge. Lan Wangji l-a urmat îndeaproape alături de el. Steagul roșu de invocare a spiritului de pe haina albă era într-adevăr cea mai bună țintă. Nici măcar un singur cadavru nu a luat în seamă pe altcineva, ignorând complet toți oamenii vii care treceau pe lângă ei, grăbindu-se cu ochii roșii spre Wei Wuxian.

Cadavrele înaintau unul după altul. Calea pe care Wen Ning o curăța era întotdeauna umplută rapid de alte cadavre, așa că se grăbea să se întoarcă și să o curețe din nou. Mai mult de jumătate din oamenii din interiorul Peșterii Măcelului Demonilor nu avuseseră încă timp să plece. Unii dintre ei erau încă incapabili să umble. Priveau cum strălucirea de sabie a lui Bichen străbătea peștera din nou și din nou, rândurile de cadavre tăiate în bucăți, în timp ce următorul rând se împingea. Strigăte și jale răsunau, aproape zburând deasupra tavanului Peșterii.

Curând, cadavrele i-au înconjurat pe Wei Wuxian și Lan Wangji, făcându-le greu să se apropie de piscina de sânge. Munții de cadavre de pe margini deveneau din ce în ce mai înalți, iar cercul care îi înconjura se micșora și el. Juniorii ardeau cu toții de îngrijorare. S-au întors cu toții, cu săbiile desfăcute.

Lan Jing Yi a văzut că cineva își flutura sabia și s-a repezit afară: „Ai putea să mă ajuți, te rog? Dacă mai poți să-ți ridici sabia, poți să vii să mă ajuți?! Doar un pic este de ajuns!”

Persoana: „Dispari!!!”

Lan Si Zhui: „Las-o baltă, Jing Yi, ne descurcăm și singuri!”

După ce le-a auzit vocile, Wei Wuxian a strigat: „Wen Ning!!!! Aruncă-i afară!!!”

Wen Ning, „Da!”

L-a apucat pe Lan Jing Yi cu o mână și, chiar când era pe cale să-l apuce pe Lan Si Zhui cu cealaltă, Lan Si Zhui i-a vorbit: „Generale Fantomă, nu pot să plec, lasă-mă să rămân aici!!!!! Altfel aș regreta toată viața mea!!!”

În momentul în care au făcut contact vizual unul cu celălalt, corpul lui Wen Ning a înghețat. Văzând că nu avea de gând să îl mai prindă, Lan Si Zhui și-a luat imediat sabia și s-a întors. Lan Jing Yi și ceilalți au profitat de ocazie pentru a trece și ei pe lângă el. Aproape că a fost luat pe sus, Jin Ling a fost târât afară, trecând pe lângă umărul multor cadavre. Toate aceste cadavre erau atrase de steagul de pe Wei Wuxian, privind în acea direcție cu ochii roșii și ignorându-i.

Jin Ling a strigat: „Unchiule! Eu…”

Vocea lui Jiang Cheng era rece ca gheaţa: „Dacă îndrăznești să te întorci acolo, să nu mă mai numești unchiul tău.”

Jin Ling l-a privit fix. Jiang Cheng l-a aruncat la pământ, strigând: „Stai aici!” El însuși, pe de altă parte, a luat Sandu și s-a repezit înapoi în interiorul Peșterii Măcelului Demonilor.

Jin Ling a făcut o pauză de ezitare înainte de a striga după el: „Unchiule, așteaptă-mă!” În ciuda avertismentului, l-a urmat totuși.

Pe de altă parte, în Peștera Măcelului Demonilor, zona care îi înconjura pe Wei Wuxian și Lan Wangji se micșorase deja la o lățime de cel mult trei metri.

Strălucirea sabiei Bichen era încă strălucitoare și clară, iar focurile talismanului ardeau și ele neîncetat. Cu toate acestea, erau pur și simplu prea multe cadavre!

Chiar în momentul în care Wei Wuxian a aruncat o mână de talismane, a simțit că exista un pericol. Privind în lateral, așa cum se aștepta, un cadavru fioros se târâse pe o grămadă de cadavre din apropierea celor doi. Cu gura deschisă, s-a aruncat spre el. Mâinile lui Wei Wuxian erau goale. A blestemat și a căutat în interiorul mânecii, dar nu era nimic acolo. Inima lui a tresărit imediat.

Își consumase toate talismanele!

Lan Wangji a observat și el pericolul. Tocmai când era pe punctul de a-l ataca cu sabia, a auzit deodată un țipăt. Cadavrul fioros s-a rupt în două în aer.

Nu. A fost rupt în două. Iar creatura care l-a sfâșiat era chiar în fața ochilor tuturor!

Un cadavru însângerat stătea în vârful munților de cadavre înalte cât un om. În ambele sale mâini, încă mai strângea cele două bucăți contorsionate ale cadavrului în timp ce se uita în jos la Wei Wuxian și Lan Wangji.

Gura lui Lan Jing Yi era întredeschisă, incapabilă să se închidă. Ou Yang Zi Zhen a murmurat: „… Strămoșii mei… Ce naiba este asta?”

Toți cei care l-au văzut au avut același gând în minte – ce naiba a fost asta?!

Cadavrul neidentificat care apăruse de nicăieri nu semăna deloc cu celelalte cadavre pe care le văzuseră. Era colorat peste tot de un purpuriu sângeros, de parcă tocmai se târâse din balta de sânge. Cu trupul său extrem de emaciat, părea mai mult decât grotesc.

Cadavrele controlate de Sigiliul Tigrului Stygian au fost și ele atrase de un coleg atât de ciudat al lor. Au renunțat cu toții să îl atace pe Wei Wuxian și, în schimb, s-au uitat cu ezitare acolo.

Cadavrul însângerat a făcut câțiva pași înainte.

S-a clătinat înainte, în timp ce din încheieturile degetelor i se auzeau zgomote de frângere, aproape ca și cum și-ar fi întins oasele. Sângele roșu închis se scurgea din membrele și trunchiul său, scurgându-se până la pământ.

O fuziune amară de energie yin și resentimente grele s-a revărsat din corpul său. Pe măsură ce se apropia, celelalte cadavre au început să se răsucească înapoi. Mulți dintre oameni au devenit palizi, temându-se să facă vreun zgomot.

Lan Wangji stătea în fața lui Wei Wuxian, însă Wei Wuxian a apăsat pe mâna cu care strângea Bichen, șoptindu-i: „… Așteaptă.” S-a uitat fix la cadavrul însângerat. O conjectura se formase în el. Inima i s-a accelerat, a repetat: „Așteaptă.”

Cadavrul însângerat s-a oprit la vreo trei metri de ei. Dintr-o dată, și-a ridicat capul și a scos două urlete puternice. Urletele deveneau din ce în ce mai puternice și mai ascuțite. Oamenii și-au acoperit urechile.

Pe suprafața piscinei de sânge s-au format valuri ușoare.

La început, a fost ca și cum ar fi fost aruncată o piatră mică. Cu toate acestea, unduirile deveneau din ce în ce mai mari, ca și cum ceva se mișca neliniștit sub siropul gros.

Dintr-o dată, o mână s-a desprins din sânge!

Cu toată forța, mâna a strâns țărmul, degetele i s-au înfipt adânc în pământ. Ceea ce a ieșit la iveală după aceea a fost un chip purpuriu, pe jumătate putred, cu trăsăturile faciale neclare.

Un al doilea cadavru însângerat se târâse afară din baltă.

Imediat după aceea, întreaga suprafață a piscinei de sânge a început să se agite și să se răsucească, aproape ca și cum ar fi ajuns la fierbere. Pe măsură ce se agita, mai multe capete se ridicau pe suprafața sa. Un al treilea, un al patrulea, un al cincilea…

Fiecare dintre ei era îmbrăcat în sânge. Urlete stridente le însoțeau chipurile hidoase. De îndată ce s-au târât afară din balta de sânge, au început imediat să se lupte cu celelalte cadavre!

Cadavrele aflate sub controlul Sigiliului Tigru păreau că au fost răscolite de o lamă roșie, devenind carne, membre și sânge negru care zburau în aer!

Jin Ling privea șocat: „… Ce naiba sunt aceste lucruri?! De ce ar exista mai multe cadavre feroce în piscina de sânge? Nu au spus ei că toate cadavrele de pe Mormintele Funerare au fost incinerate?!”

Liderul de sectă Ou Yang a răspuns, protejându-și fiul: „Unele nu au fost!”

Lan Jing Yi, „Care nu au fost?!”

Liderul de sectă Ou Yang, „Aceia… Aceia…”

Nu a putut să o spună cu voce tare. După ce acele rămășițe ale Sectei Wen de pe Mormintele Funerare de atunci au fost omorâte de oamenii care participau la asediu, cele cincizeci de cadavre au fost aruncate toate în piscina de sânge!

Dintr-o dată, Jin Ling a strigat: „Ai grijă!”

În fața lui a aterizat o bucată sângeroasă de figură roșie. Ținându-și sabia în mână, Lan Si Zhui a făcut câțiva pași înapoi. Cadavrul însângerat s-a ridicat încet.

Cadavrul era anormal de mic și îndoit. Se părea că cineva îi făcuse o gaură în craniu. Părul său alb era rar, lipindu-i-se zdrențuit de frunte după ce fusese udat de apa însângerată. Împreună cu carnea sa putrezită, era extrem de respingător. Oricine îl vedea se simțea inconfortabil. După ce s-a târât în sus, șchiopătând, a mers încet spre Lan Si Zhui. Toți juniorii au tremurat de frică, adunându-se imediat aici.

Odată cu creșterea numărului de oameni, cadavrul însângerat a devenit precaut, mârâind. Băieții păreau să se confrunte cu un inamic important, însă Lan Si Zhui s-a grăbit să-i oprească: „Nu vă mișcați!”

Deși și el însuși era puțin neliniştit, dintr-un motiv necunoscut, nu se simțea speriat.

Dacă cadavrul sfrijit ar fi avut ochi, probabil că se holba la el. Înclinându-și capul, a întins chiar și un braț, mâna sa îndreptându-se încet spre Lan Si Zhui ca și cum ar fi vrut să-l atingă.

Mâna era acoperită de sânge, aproape ca niște picioare de pui pe jumătate mâncate. Toți băieții simțeau cum li se face pielea de găină pe corp. Jin Ling și-a ridicat sabia, gata să o blocheze, chiar în momentul în care Lan Si Zhui a exclamat: „Tinere maestru Jin, oprește-te!”

Jin Ling, „Atunci ce facem?!”

Lan Si Zhui, „Toată lumea… Toată lumea, nu vă mișcați deocamdată.”

Cadavrul însângerat a strigat cu o voce slabă. El s-a stabilizat și a întins mâna și spre cadavru.

Tocmai când era pe punctul de a atinge cadavrul, un nou val de cadavre a sosit. Cadavrul însângerat s-a învârtit și, cu un urlet lung, a sărit în aer, aruncându-se în grămada de cadavre înainte de a mușca și sfâșia ca un nebun. Sângele și carnea zburau peste tot. Teroarea urletelor sale și brutalitatea mișcărilor sale era drastic diferită de cum era în fața lui Lan Si Zhui.

Wen Ning a aruncat un număr de cadavre. Cu trupul tremurând, a strigat la cadavru: „Tu ești?!”

Nu l-a băgat în seamă.

Toate cadavrele însângerate ucideau cu nebunie. Wen Ning a strigat: „Tu ești?!”

Răcnete feroce de toate tonurile au umplut întreaga Peșteră a Măcelului Demonilor. Nici unul dintre ei nu i-a răspuns și nici unul nu ar fi putut.

Nici măcar o oră mai târziu, toate sunetele s-au liniștit încet.

După ce totul s-a terminat, Peștera Măcelului Demonilor părea exact ca peisajele iadului pictate în pergamente.

Unul după altul, cadavrele însângerate au început să se adune la locul unde se aflau Wei Wuxian și Lan Wangji.

Cei înalți și cei scunzi, bărbații și femeile, bătrânii și tinerii – toți erau demoni plini de sânge. Dar pe aceste figuri, Wei Wuxian a văzut câteva umbre familiare.

Wen Ning a murmurat: „Unchiule Patru… Bunicuțo…”

Le-a rostit numele unul câte unul, cu vocea tremurândă pe parcurs. Wen Ning, „Ați așteptat aici de atunci?”

Dacă ar fi fost în viață, ochii i s-ar fi înroșit deja și ar fi început să lăcrimeze.

Buzele lui Wei Wuxian au tremurat. Părea că vrea să spună ceva, dar totuși nu putea să spună. Și-a aplecat capul și le-a făcut un salut greu. Vocea lui era răgușită: „… Mulțumesc.”

Lan Wangji a salutat și el.

Când se luptau, cadavrele însângerate păreau cât se poate de fioroase, dar acum, când îi înfruntau, încă păreau hidoși, dar mișcările lor păreau oarecum stângace. În momente variate, se aplecau și își ridicau mâinile, întorcând salutul.

Și apoi, ca și cum ceva ar fi supt energia și viața din ei, s-au prăbușit cu toții deodată.

Trupurile lor de culoarea sângelui păreau a fi porțelan fragil, care se sfărâmă centimetru cu centimetru, bucățile lor devenind din ce în ce mai mici. Dacă mai sufla o rafală de vânt, s-ar putea să nu mai rămână nimic.

Wen Ning s-a aruncat la pământ, folosindu-și mâinile pentru a aduna cenușa purpurie. După ce a strâns-o, a îndesat-o în hainele sale, mână cu mână. În curând, buzunarele erau pline. Văzând asta, Lan Jing Yi s-a scărpinat și și-a scos unul dintre săculeţii de parfum. A aruncat ierburile dinăuntru, s-a ghemuit și i-a dat-o: „Poftim!”

Urmărind, ceilalți băieți l-au copiat și ei. Jin Ling a fost singurul care a continuat să-i privească, cu o expresie complexă. Nu a făcut nimic. Încruntându-se, în schimb s-a îndepărtat mai mult. Pe de altă parte, când cele șapte sau opt mâini au apărut în fața lui Wen Ning, ținând în mână săculeţi de parfum și pungi țesute, Wen Ning nu știa ce să facă.

Lan Si Zhui, „Generale Fantomă, ai nevoie de ajutor?”

Wen Ning s-a grăbit: „Nu, tu…”

Lan Jing Yi: „Sunt atât de multe oase și cenușă. Poți să termini de strâns totul de unul singur?”

Wei Wuxian și Lan Wangji s-au apropiat: „Nu le atingeți cum vreți voi. Veți fi sub efectul otrăvirii cadavrului dacă nu purtați mănuși.”

Auzind asta, băieții au renunțat în cele din urmă. Lan Si Zhui: „Senior Wei, Han Guang-Jun și Generalul Fantomă, de data aceasta, vă mulțumesc foarte mult pentru…”

Dintr-o dată, o voce rece a venit din mulțime: „Pentru ce?”

Lan Si Zhui și băieții s-au întors și au constatat că cel care vorbea era din nou Fang Meng Chen. S-a ridicat în picioare, cu furia scrisă pe față: „Ce sunt toate astea?”

Lan Si Zhui era perplex: „Ce înseamnă toate astea?”

Wei Wuxian și Lan Wangji s-au uitat și ei la el. Vocea lui Fang Meng Chen era aspră: „Vă întreb – ce sunt toate astea? Ispășire?! Nu ați început cu toții să simțiți recunoștință față de el în inimile voastre, nu-i așa?!”

Era o liniște mormântală în Peștera Măcelului de Demoni. Nu se auzea nici măcar o șoaptă. Ceea ce simțea toată lumea în acest moment nu era chiar atât de grozav.

Cu toată fanfara lor, au venit să arunce un asediu, dar în schimb s-au confruntat ei înșiși cu un asediu. Au scandat că au venit să distrugă răul, dar în cele din urmă au avut nevoie de „rău” pentru a-și salva propriile vieți.

Chiar nu știau dacă era comic, ciudat sau absolut de neînțeles. Simțeau doar că ei, cei care săreau în sus și în jos cu atâta indignare în timpul acestei farse, erau într-adevăr oarecum jenanți.

Să-i mulţumească lui Wei Wuxian? Nu părea tocmai potrivit, dar până la urmă au fost salvați de el. Nu părea potrivit nici să spună că nu-i purtau recunoștință. În astfel de circumstanțe, cea mai bună cale de ieșire era să rămână tăcuți.

Văzând că nimeni nu avea de gând să-i răspundă, Fang Meng Chen s-a înfuriat și mai tare. S-a năpustit cu sabia în mână: „Crezi că făcând câteva lucruri bune pretențioase și arătând că te-ai căit de greșelile tale vei șterge toate acele datorii de sânge de pe mâinile tale?!”

Wei Wuxian a sărit în lateral. Cineva a ieșit să medieze: „Fangxiong! Nu fi atât de agitat. Uită de asta…”

De îndată ce persoana a vorbit, și-a dat seama ce a greșit. Ochii lui Fang Meng Chen s-au înroșit: „Să uit de asta?! Ce vrei să spui cu „uită de asta”? Uciderea părinților mei – o las să treacă doar pentru că așa spui tu?!”

A întrebat cu voce tare: „Wei Wuxian mi-a ucis părinții. Acesta este adevărul. Dar de ce pare că acum a devenit un erou?! Face câteva fapte bune și putem uita de toate lucrurile pe care le-a făcut? Atunci cum rămâne cu părinții mei?!”

În mijlocul mulțimii, Jin Ling și-a încleştat pumnii. Dintr-o dată, o durere ascuțită i-a apărut la umăr. Degetele pe care Jiang Cheng i le-a pus la umăr s-au strâns încet.

Jin Ling nu i-a putut vedea expresia. A șoptit: „Unchiule…”

Un râs sec, ambivalent, a venit din partea lui Jiang Cheng.

În cele din urmă, Wei Wuxian a luat cuvântul. El a spus: „Atunci ce vrei să fac?”

Fang Meng Chen s-a oprit surprins. Wei Wuxian: „Atunci ce vrei? Nimic altceva decât moartea mea mizerabilă pentru a-ți liniști propria ură?” A arătat spre Yi Wei Chun, care zăcea leșinat în mijlocul mulțimii: „Lui îi lipsește un picior, în timp ce eu am fost tăiat în bucăți; tu ți-ai pierdut părinții, în timp ce familia mea a dispărut de mult. Eu sunt un câine care a fost alungat din casa lui. Nu am văzut niciodată nici măcar cenușa părinților mei.”

Wei Wuxian: „Sau urăști rămășițele Sectei Wen? Rămășițele Sectei Wen despre care vorbești au murit deja o dată, acum treisprezece ani. Și chiar acum, de dragul meu, de dragul tău, au murit încă o dată. De data asta, au devenit cu toții cenușă.” El a continuat: „Lasă-mă să te întreb – ce altceva mai vrei să fac?”

Fang Meng Chen l-a privit fix. O clipă mai târziu, a răspuns cu dinții încleștați: „Nu are rost. Lasă-mă să-ți spun, Wei Wuxian, orice ai face, să nu te aștepți vreodată să te iert sau să uit de moartea părinților mei.” Și-a ridicat vocea: „Nu se va întâmpla niciodată!”

Wei Wuxian: „Nimeni nu ți-a spus să mă ierți. Lucrurile pe care le-am făcut, nu numai că ți le amintești tu, dar mi le amintesc și eu. Nu le vei uita, iar ele vor rămâne și mai mult timp în mintea mea!”

S-a uitat la el o bună bucată de timp. Fang Meng Chen a simțit un vârtej de emoție în el, un sentiment de capitulare.

Viața lui a fost într-adevăr salvată de Wei Wuxian și de ceilalți, dar nu voia să renunțe la toate acele ranchiune chiar atunci. Dar dacă ar fi vrut să se răzbune pe Wei Wuxian, ar fi fost zadarnic, având în vedere cât de neputincios era. În cele din urmă, nu a putut decât să scoată un strigăt puternic înainte de a ieși în grabă din Peștera Măcelului Demonilor.

După ce a ieșit, o voce a întrebat: „Nu vor mai veni cadavre, nu-i așa? Suntem cu adevărat în siguranță de data asta, nu-i așa?!”

Auzind această voce, toată lumea a simțit că le crește capul de câteva ori mai mare, Este el din nou!

Nie Huai Sang s-a uitat în jur. Văzând că nimeni nu-i răspunde, a mai întrebat o dată: „Atunci nu avem… voie să mergem și noi?”

Asta a fost întrebarea corectă. În momentul de față, tot ceea ce voiau să facă toți era să își pună niște aripi și să zboare cu săbiile înapoi la sectele lor. Una dintre femeile cultivatoare a vorbit: „Patru ore ar trebui să se fi scurs până acum. Cât de mult și-au recuperat puterile spirituale cu toţii?”

 278 total views,  1 views today